Preşedintele Federației Italiene de Fotbal, Gabriele Gravina, a demisionat joi, în urma presiunilor exercitate de politicieni, după ratarea calificării la Cupa Mondială din 2026. Anunțul oficial a venit după o perioadă tensionată, în care dezastrul din Bosnia, al treilea eșec consecutiv în calificarea la turneul final, a stârnit critici dure din partea întregii clase politice italiene. În România, însă, situația pare aproape de-a fi complet diferită, iar preocuparea pentru forul național de fotbal rămâne mai degrabă în sfera discuțiilor interne, fără o intenție clară de a schimba lucrurile din temelii.
Reacția politicienilor italieni și plecarea lui Gravina
După ce Italia a ratat pentru a treia oară calificarea la Campionatul Mondial, politicienii italieni, conduși de premierul Georgia Meloni, au decis să intervină. În ciuda statutului de președinte UEFA și a influenței sale în mediul sportiv european, Gabriele Gravina a fost forțat să își dea demisia, fiind cel puțin aparent, un sacrificiu arătat de politicieni pentru a demonstra că pot avea control asupra instituțiilor sportive. Potrivit unor surse apropiate, Gravina a fost „presat” să renunțe, iar comunicatul de demisie a fost unul lipsit de claritate, dar suficient pentru a confirma decizia.
Ministrul sportului, membri ai senatului și, conform unor informații neoficiale, chiar premierul Meloni, au fost cei care au făcut presiuni pentru schimbare. În Italia, această intervenție a reprezentat o premieră – implicarea directă a politicului în politicile sportive, un gest care, în percepția multora, contravine normelor din Uniunea Europeană și regulilor FIFA și UEFA.
Contrastul românesc: lipsa unei reacții politice directe
La aproape o jumătate de an de la ratarea calificării la Cupa Mondială, în peisajul fotbalului românesc zace totul pe plan intern. La noi, discuțiile se concentrează asupra „condițiilor” puse de antrenori, în special de către Gică Hagi, pentru a accepta convocarea la echipa națională. În același timp, se face pariul pe declarațiile despre generațiile tinere, în timp ce rezultate concrete în teren lipsesc cu desăvârșire.
Mai mult, în spațiul public românesc se defilează cu realizările echipelor de juniori, precum selecționata U17, care s-a calificat la Mondiale, fără a menționa însă eșecul acesteia la Campionatele Europene U17, ratate în același timp.
Imposibila intervenție politică în sport la noi
Situația diferă fundamental de cea italiană. La noi, nimeni nu pare interesat de schimbarea conducătorilor, nici măcar dacă aceste eșecuri repetate se traduc în ignoranță crasă la nivelul conducerii. În timp ce în Italia politicienii au forțat plecarea unui președinte al Federației, în România, președintele Federației Române de Fotbal, Răzvan Burleanu, continuă să dețină viața de zi cu zi a forului, în condițiile în care rezultatele echipei naționale sunt departe de excelență.
De fapt, în cazul lui Burleanu, implicarea politicului a fost discretă, chiar dacă se cunoaște trecutul său în cercurile administrative apropiate de politicieni, precum Traian Băsescu sau Vasile Dâncu. În ochii multora, această „independență” autentică este mai mult un mit, decât o realitate, alimentată de lipsa de reacție a politicienilor la problemele reale ale fotbalului românesc.
Politizarea sportului – un tablou diferit, dar contradictoriu
În timp ce Italia a intervenit oficial pentru a face schimbări în fruntea Federației, la noi, prețul pentru o asemenea metodă pare a fi mult mai mare. În opinia multor observatori, implicarea politicului este „acceptată” doar atunci când rezultatele sunt favorabile, iar atunci când nu, se așteaptă să treacă spectrul, fără efecte concrete.
Este departe de a se vedea vreun mesaj clar din partea oficialilor români despre o dorință de reformare reală. În loc să reacționeze la rezultatele negative sau la disfuncționalitățile din fotbal, oficialii se limitează uneori la declarații generale sau la încercări de a ascunde problemele. Criza de lideri sau de viziune este complet vizibilă într-un sistem în care, mai degrabă, totul pare suspendat într-o așteptare pasivă.
O situație paradoxală și o reflexie a unui sistem în impas
Pentru români, discuția despre implicarea politicului în sport rămâne o temă sensibilă și, totodată, contradictorie. În timp ce în Italia, politicul și-a impus voința și a răspuns exigențelor publicului și ale forurilor internaționale, la noi, „ciocu’ mic” pare a fi regula de bază.
Asta în ciuda faptului că rezultatele negative, scandalurile sau interesele ascunse nu dispar din peisaj. În aceste condiții, întrebarea nu e dacă politicul va încerca sau nu să intervină, ci dacă va mai exista vreodată o voință reală de a reforma profund fotbalul românesc, din temelii. Până atunci, rămâne bătaia de joc și sentimentul că, în România, sportul a devenit un teren de interese, iar rezultatele sunt, în cele din urmă, doar un detaliu secundar în fața preocupărilor politice și administrative.
