Și-a dat demisia, după barajul pentru Cupa Mondială! Le-a vorbit doar 30 de secunde jurnaliștilor
Când a fost anunțată decizia, aproape neasteptată, a venit ca o lovitură: antrenorul unei naționale emblematice a României a decis să plece, chiar după un meci esențial, un baraj pentru calificarea la Cupa Mondială. Asta, după doar 30 de secunde de comunicare cu presa. O simplă declarație, un gest aparent neînsemnat, dar care spune enorm despre un stil de conducere, despre un sistem și, nu în ultimul rând, despre modul în care se gestionează rezultatele și așteptările în sportul românesc.
Este, fără discuție, un moment de răscruce. Și de această dată, nu este vorba doar despre un om, ci despre un semnal care poate deforma percepția asupra modului în care se conduce sportul în țara noastră. Ce ne arată gestul lui Emil Săndulescu? Îl vedem ca pe o expresie a unei crize adânci, a unui stil de management de tip autoritar și, mai ales, a unei lipse acută de respect față de cei pentru care trebuie să muncești cu conștiinciozitate: sportivii, suporterii, comunitatea. În loc de explicații, de dialog, de asumare sau de clarificare, avem doar un simbol: o plecare abruptă, fără cap, fără suflet, și o comunicare de 30 de secunde.
Ce putem deduce din acest gest? Că poate nu a fost convins că mai poate aduce ceva în situația dată. Sau poate că a înțeles că e compromis, că trebuie să părăsească terenul, pentru binele său și, poate, pentru sportul românesc. Dar când în România vezi așa de ușor capitularea și deznădejde, rămâi cu întrebarea: cine mai are curajul să rămână, cine mai are motivația să lupte, dacă judecățile și deciziile sunt reduse la o reacție superficială?
E frumos să ai „pasiune”, dar e periculos să crezi că țara asta nu cere mai mult decât un gest de moment. În sport și în societate, se clădesc proiecte pe termen lung, nu pe gesturi de tip „las’ că merge și așa”. Rămâne întrebarea: ce semnal trimiți tinerilor sportivi, dacă antrenorul, cel mai important în formarea unui atlet, pleacă după o înfrângere? Este acesta modelul pe care vrem să-l consolidăm? O viziune de tip „dă-i dracul” și pleacă?
O decizie care tăie speranțele și încrederea
Trecând peste aspectul formal, reacția la plecarea lui Emil Săndulescu nu poate fi decât una de dezamăgire profundă. Nu doar pentru că antrenorul se duce, ci pentru că pleacă, probabil, cu sentimentul că totul a fost o corvoadă, fără valoare, fără respect. În loc de răspunsuri și de explicații, românii au avut doar o plecare, o fugă, un gest siluit de emoții.
Timp de ani, s-au construit discursuri despre valoarea sportului românesc, despre țara noastră cu potențial imens. Dar ce valoare are dacă, în momente cheie, deciziile se iau pe fugă, dacă se alege să nu înfrunți responsabilitatea, ci să te retragi rapid? La ce să ne așteptăm? Un sport fără lideri nu seamănă cu nimic altceva decât cu un club de amatori, cu un sistem care murmură, nu zâmbește. Noțiunea de stabilitate și de continuitate dispare rapid dacă singurele acțiuni ale conducătorilor sunt să iasă pe ușă în momente de criză.
Într-un final, ce învățăm din gestul acesta? Că frustrarea și abandonul au devenit norme? Sau că sportul românesc nu mai are clar un plan, ci doar reacții emoționale? Oricât încercăm să justificăm, avem în față un exemplu dur de leadership slăbit, de lipsă de viziune și, foarte probabil, de lipsă de respect față de cei care totuși, într-un mod sau altul, mai cred în acest proiect.
Nimic nu va șterge imaginea unui maraton de 30 de secunde, dar nici nu poate ascunde adevărul: dacă un rezultat ar trebui să fie ultima cifră pe care o păstrează un om de pe bancă, atunci ce a ales Săndulescu? Să plece, sau să se ascundă în spatele unei goană după eufemisme și justificări.
Pe 26 aprilie, decizia a devenit oficială. Restul ține de felul în care vom învăța să construim după această destrămare de imagine, sau dacă vom continua să acceptăm situația în care, în momentele decisive, cei din frunte se răsfasează efectiv, după un singur baraj pierdut.
