Florin Gardoș a început cu entuziasm: “Steaua e un brand extraordinar” și va deveni “de neoprit”. Dacă așa de simplu s-ar construi succesul, am putea conchide că totul este o chestiune de voință și de vorbe marete. Însă realitatea din teren, și mai ales din istorie, ne arată altceva – un mix complicat de brand, încredere și management, și mai ales de rezultate concrete, nu de declarații pompoase în fața microfoanelor.
În ultimele două decenii, Steaua a fost, de multe ori, simbolul orgoliului celor din fotbalul românesc, însă, din păcate, și simbolul decăderii sale. Pentru a deveni “de neoprit”, cum afirmă Gardoș, această echipă nu are nevoie doar de un brand puternic, ci de o strategie clar definită, de stabilitate financiară și de o viziune pe termen lung, nu doar de un discurs optimist în fața camerei. A crede în puterea unui brand fără să ținem cont de aproape tot ce s-a întâmplat în ultimii ani în fotbalul românesc este un exercițiu de iluzie, nu de realism.
Gardoș vorbește sigur, ca și cum s-ar fi uitat în oglindă și a ajuns la concluzia că succesul e doar o chestiune de atitudine. Dar o asemenea atitudine trebuie alimentată de rezultate, iar aceste rezultate se clădesc greu, în special în fotbalul românesc unde decizia, managementul și corectitudinea sunt rareori priorități. În peisajul fragil și strâmtorat al cluburilor autohtone, a se concentra doar pe branding, ca și cum numele sau istoria ar fi suficiente pentru a inspira respect și victoria, e o aventură periculoasă.
Pe de altă parte, declarațiile optimiste ale lui Gardoș dezvăluie o doză de naivitate sau, mai grav, o lipsă de realism în gândire. Față de trecut, echipa a suferit deja multe eșecuri care nu pot fi acoperite de vorbe Mare. A fi sigur că “Steaua e un brand extraordinar” se poate traduce și prin a avea deja o vină ușor de mascat, dacă nu se face o schimbare profundă în modul în care clubul gestionează aceste surse. În fotbal, brandul nu te salvează de la eșec, ci te amintește doar de gloria trecută, pe care o pot revendica și alte echipe.
Aceeași naivitate se întâlnește în răspunsurile unor conducători și jucători care pun totul pe seama “valorii brandului”. E ca și cum ai crede că doar cu un logo frumos și cu gândul la trecut, vei construi viitorul. Dar istoria recentă ne arată că, fără performanță concretă și administrare responsabilă, un nume nu înseamnă nimic. În fotbal, “de neoprit” nu devine nimic atunci când e doar un slogan sau o declarație pompoasă din partea unei foste glorii.
Gardaș crede că “E un brand extraordinar”, însă ignoră des faptul că, în sport, performanța se clădește în teren, nu în discursuri. Întrucât oricât de sigur pare că Steaua are identitatea și resursele pentru a reintra în cursa triumfală, realitatea arată altceva. La nivel de management, de strategie de club și de investiție, nu există niciun motiv să credem că a trecut doar o etapă. Doar cifrele oficiale spun că, în ultimul sezon, clubul s-a luptat cu letargia, iar narațiunea lui Gardoș despre o inevitabilă ascensiune e mai aproape de vis decât de realitate.
După aceste declarații, rămâne întrebarea dacă cineva din conducere își dorește cu adevărat cu adevărat performanță, sau se mulțumește cu imaginea unui brand. Cu toate că succesul nu poate fi doar o chestiune de discurs și marketing, important e ca, în teren, să se vadă ceva mai mult decât sloganuri mărețe și optimism de suprafață. Iar timpul, dacă ne uităm în trecut, a arătat că nu-i iartă pe cei care se complac în vorbărie goală și promisiuni verbale.
În final, dacă dorim cu adevărat ca Steaua să devină “de neoprit”, poate că ar fi timpul să începem să vorbim mai mult despre rezultate și mai puțin despre brand. Pentru că, indiferent cât de sigur s-ar arăta Gardoș, trecutul recent ne învață că, fără muncă, strategie și responsabilitate, un nume, oricât de glorios, nu te salvează de realitatea dură a fotbalului. Datele oficiale din sezonul recent arată o echipă care încă încearcă să-și regăsească drumul, nu un brand care deja domină. Și asta nu e o opinie, ci o realitate care trebuie să-i sperie pe cei care cred că un discurs optimist poate înlocui performanța cotidiană.
