Elevii din România, peste 100.000 la număr, au susținut simulările pentru Bacalaureat, o etapă care, deși pare rutinieră, scoate la lumină de fapt ceea ce, poate, nu am vrut să vedem până acum: fie lipsa de încredere în sistem, fie presiunea excesivă pusă pe elevi, fie ambele la un loc. Rezultatele vor fi afișate pe 3 aprilie, dar acest moment devine un nou reper în calendarul educației, un moment atât de simplu și totodată atât de complex: verificarea propriilor competențe și totodată un test al rezilienței.
Avem, pe față, despre ce vorbește această simulare: nu mai mult decât un exercițiu de pregătire, însă cu o semnificație profundă pentru modul în care percepem perfomanța în sistemul nostru. Nu sunt contestabile, așadar, rezultatele și nu contează dacă trecute sau nu în catalog, pentru că, dincolo de cifre, totul pleacă de la o idee esențială: dacă nu te pregătești serios, dacă nu îți analizezi sincer zonele de dificultate, nu vei putea niciodată să te ridici peste ele. În plus, cum să crezi că sistemul se poate reforma dacă nu îi recunoaștem, încă, limitele?
Un aspect cu impact psihologic major, și aproape tragic, este interdicția de a depune contestații la simulare. Este, de fapt, un test al adevărului: ce înseamnă să înveți într-un sistem în care rezultatul tău nu poate fi contestat? Nu aduce niciun folos această metodă pur formală, cel puțin nu în privința pregătirii reale. Ea devine, mai degrabă, un exercițiu de acceptare a unei realități rigide, în care părerile și feedback-ul nu sunt bine-venite. Ce tip de încredere naște această situație? Încredere în ce sistem, dacă rezultatul nu poate fi contestat?
Nu trebuie să pierdem din vedere nici faptul că aceste simulări au un scop bine definit: identificarea punctelor forte și a zonelor de îmbunătățire, ca și cum rezultatele ar putea sta la baza unui plan de intervenție. Ba mai mult, rezultatele sunt discutate la nivel individual și colectiv, în familie, în școală, în grup. Dar dacă aceste discuții rămân doar la nivel de evaluare formală, dacă nu devin o motivație pentru schimbare, de ce am mai avea nevoie de ele? Pentru a repeta greșelile din trecut? Pentru a continua să ne învățăm lecțiile la final, nu la început?
Și totuși, ce ne spune această situație despre cultura noastră educațională? În fond, dacă nu putem accepta că rezultatele, oricât de imperfecte, sunt un catalizator pentru progres, atunci ce fel de sistem educațional avem? S-au transformat aceste simulări, pentru unii, în simple ritualuri administrative, în timp ce pentru alții rămân un barometru real al pregătirii, dar și al stresului sau al incertitudinii? Nu cumva această diferență de percepție trădează o lipsă de maturitate a abordării învățământului?
Este, totodată, un moment de reflecție asupra rolului pe care îl are succesul sau insuccesul în procesul educațional. La ce ne mai raporta, dacă rezultatul la simulare devine un tabu, și nu un motiv de îmbunătățire? De ce trebuie să fie tot timpul o luptă pentru a transforma eșecul în oportunitate, în loc ca acesta să devină un semnal de alarmă? Într-un sistem sănătos, insuccesul nu trebuie să fie stigmatizat, ci valorificat. La fel, situația în care rezultatele nu pot fi contestate ne spune ceva despre sănătatea și maturitatea unui sistem, despre respectul pentru proces, nu doar pentru rezultat.
La final, trebuie să constatăm, fără ezitare, că aceste simulări sunt o oglindă a lumii în care trăim: uneori impredictibilă, uneori brutală, alteori incoerentă. În data de 3 aprilie, vom avea cifre, dar aceste cifre nu spun totul despre realele posibilități ale elevilor, despre relevanța pregătirii lor sau despre viitorul nostru ca societate. În timp ce ne pregătim să aflăm notele, suntem chemați să punem întrebări fundamentale despre valorile și prioritățile educației românești. Pentru că, dacă nu, rezultatele nu vor fi decât un alt capitol dintr-un sistem care, din păcate, pare tot mai mult condus de formalism și mai puțin de misiunea de a forma oameni capabili să facă față provocărilor reale ale vieții.
