Mihai Stoichiță părăsește FRF și face pasul spre Csikszereda, în contextul unei echipe naționale rănite și al unei organizații aflate în profundă reconstrucție. Faptul central rămâne clar: după ratarea calificării la Campionatul Mondial din 2026, o figură emblematică a fotbalului românesc, Mihai Stoichiță, se despărțește de rolul său de director tehnic, urmând să fie înlocuit și să plece spre un proiect mai modest, dar posibil mai stabil din punct de vedere managerial – Csikszereda. Într-un fel, această despărțire devine simbolul declinului unei generații de oameni care au definit football-ul românesc în ultimii douăzeci de ani, dar și începutul unei perioade în care trebuie redefinită identitatea și strategia.
De ce pleacă Mihai Stoichiță? și mai ales, ce înseamnă asta pentru fotbalul românesc?
Mihai Stoichiță a avut, fără doar și poate, un rol esențial în economia naționalei, chiar și în perioade dificile. Înainte de a fi numit în 2017 director tehnic, a traversat diverse etape în cariera lui, de la antrenor la cluburi importante din România și din străinătate, până la experiența internațională ca selecționer. El a fost, la rândul său, un simbol al unei generații de specialiști trecuți prin atât de multe eșecuri, dar și succese punctuale. Însă, în fața ratării calificării la Mondial, această figură nu mai poate fi, probabil, apanajul unui sistem dezamăgit.
Este firesc să ne întrebăm – dacă nu Stoichiță, cine? Pesemne, în vârful mixului de decizie vor fi alte nume, precum Lucian Burchel, chiar dacă această mutare pare mai mult o soluție de compromis decât o strategie decisivă pentru renaștere. În același timp, gestul lui Stoichiță de a merge către Csikszereda nu este doar o mutare profesională, ci și o declarație: chiar dacă au fost încercări, fotbalul românesc nu-i mai oferă sustenabilitate.
Dincolo de aspectele personale, această plecare scoate în evidență un adevăr dur – lipsa de viziune și de sistem în ceea ce privește dezvoltarea fotbalului în România. Cât timp un om ca Stoichiță, om cu experiență și cu o anvergură respectabilă, ajunge să negocieze despărțirea și să fie aproape nevoit să plece pentru a găsi un loc unde poate lucra liniștit, înseamnă că ceva fundamental este greșit în modul în care vedem și construim fotbalul local.
Schimbări, dar fără viziune clară – ce ne lipsește cu adevărat?
Dincolo de schimbările pe hârtie, ce rămâne pe teren? Media de timp petrecut de liderii FRF în funcție nu vorbește despre continuitate, ci despre graba cu care organizația se agită să-și reconfigureze echipa. Faptul că selecția unui înlocuitor pentru Stoichiță pare deja făcută, dar fără o strategie clară, demonstrează un management care încă pare prins în cicluri de criză. Care mai e valoarea acestor mutări dacă nu vin la pachet cu reforme consistente? Cât timp vom fi captivi ai schimbărilor efectuate din impuls, fără nici o viziune pe termen lung?
De fapt, întrebarea cheie este: cine mai are curajul să construiască un proiect durabil? Într-o țară unde fotbalul de masă pare a fi un forestier lipsit de direcție și unde rezultate rapide încă sunt uneori preferate față de investițiile pe termen lung, este dificil să crezi în schimbare adevărată. Și, dacă liderii actuali de la FRF nu vor să asculte proiectele pe termen lung, atunci rezultatele vor rămâne totala consecință a unei viziuni fugare, în care valorile și viitorul sunt mereu puse pe butuci pentru a lua locul unor soluții rapide și populiste.
De altfel, pretinsa “revoluție” cu Gheorghe Hagi în fruntea echipei naționale pare încă un pas în cerc. La fel ca și mutările anterioare, e greu să nu fi observat că, până la următoarea criză, nu vom avea parte de un plan clar, doar de reîmprospătări de façade. La sfârșitul zilei, ce am învățat până acum despre conducerea FRF este că, oricât de mult am schimba personajele, fundamentul rămâne același – lipsa unei viziuni pentru regenerarea fotbalului, legată de o strategie clar definită și de un plan de dezvoltare pe termen lung.
Faptul că Mihai Stoichiță, după una dintre cele mai importante încercări, a fost nevoit să plece, ar trebui să fie un semnal clar. Semnalul că în România nu mai putem spera la renașteri ale fotbalului, dacă nu avem curajul să schimbăm sistemul și mentalitatea. Începând cu cei care administrează sportul rege și până la oamenii care îl iubesc, cu toții trebuie să ne-o asumăm: fără o strategie pe termen lung, doar vom tot vorbi și vom tot spera, dar vom rămâne cu rezultate mediocre sau chiar dezamăgitoare.
Într-un final, poveștile de viață și carierele ca ale lui Stoichiță rămân doar capitole într-un manual al eșecului sau al potențialului nevalorificat dacă nu vom fi sinceri cu noi înșine și dacă nu vom accepta că, în fotbal, ca și în orice alt domeniu, singura soluție durabilă vine din investiție, continuitate și viziune. Altminteri, rămânem doar niște spectatori în propria noastră neputință, privindu-ne propria decădere.
