Filmul „Hamnet” al regizoarei Chloe Zhao, o adaptare semi-shakespeariană care explorează moartea unui copil din perioada elisabetană, a suscitat deja controverse și interes în lumea cinematografiei, fiind nominalizat la Oscaruri recent. La cincizeci de ani după filmul spaniol din 1976, intitulat „Who Can Kill a Child?”, care a ridicat aceeași temă a violenței și a pierderii, Zhao aduce pe ecrane o interpretare modernă a durerii și a iertării, plasată în epoca lui Shakespeare.
O interpretare vizuală pretențioasă și simbolistică
„Hamnet” se remarcă prin alternări de setări care seamănă mai degrabă cu un spectacol teatral. Filmul oscilează între scene în pădure, unde Jessie Buckley, interpretând-o pe mama lui Hamnet, ajunge în poziții de incomprehensibilă disperare, și scene în case Tudor, cu pereți albi și rame negre, un decor sugestiv pentru o poveste care pare desprinsă dintr-un vis. Paul Mescal, ca un Shakespeare fără nume, nu vorbește direct despre personajul său, dar experiența sa de chin și exil în Londra, departe de familie, devine un simbol pentru lupta creatorului cu propria existentialitate.
Buckley își păstrează în majoritatea filmului expresia sceptică, ceea ce îi conferă credibilitate. În schimb, Zhao o solicită să afișeze un sentiment de uimire, trecând rapid de la scorneală de indignare la cruntă suferință în fața pierderii fiului. Această schimbare devine un moment de recunoaștere, un punct culminant al înțelegerii pentru personajul ei. Zhao pare să încerce să deconstruiască imaginea elisabetană—să „goblinizeze” lumea lui Shakespeare—cu ajutorul magicianului Buckley, oferind o interpretare personalizată a magiei și a durerii.
Mesajul filmului: arta ca imortalizare a suferinței
Deși filmul accentuează fragilitatea vieții și puterea artei de a reproduci și transforma durerea, subtilele sale mesaje sunt contradictorii. Zhao sugerează că moartea copilului distruge și în același timp renaște creatorul, iar granița dintre viață și moarte devine una fluidă în fața procesului artistic. Scenele de sfârșit în care scenariul se revarsă în simbolismul morții și nașterii, în care suferința se inversază, dau filmului o notă de suprarealism.
Criticii au remarcat însă că, în încercarea de a regenera magia elisabetană, Zhao lasă impresia că arta reușește să transforme durerea în imortalitate, deși această soluție poate părea simplistă. În povestea lui Hamnet, moartea copilului devine un catalizator pentru creație, dar mesajul nu e lipsit de ambivalențe: uitarea și renașterea se înfruntă constant, iar filmul nu evită să lase anumite întrebări fără răspuns.
„Sirât”: o viziune apocaliptică în deșertul marocan
Dedicat mai ales spectatorilor care apreciază filmele extrem de dure și neprihănite, „Sirât” al lui Oliver Laxe prezintă o narațiune plină de surprize care cultivă tensiune și confuzie. Filmul urmărește un tată (Sergi López) și fiul (Bruno Núñez Arjona) în deșertul marocan, în căutarea fiicei dispărute, însă tragedia lovește chiar și atunci când pare că totul merge bine.
Ce face ca „Sirât” să fie remarcabil este modul în care păstră instinctul de imprevizibil. Într-un moment, fiul se disipează în abisul uitării, iar filmul devine o serie de imagini brutale, înfiorătoare, departe de orice speranță. Distribuția de non-actori, interpretând personaje marginale, accentuează senzația de apartenență la un univers al marginalilor și al violenței totalitare. Laxe folosește muzica electronică intensă pentru a sublinia lipsa de empatie a lumii moderne sau a culturii de consum, dar și pentru a transmite indiferența cosmică cu care natura și omul se confruntă.
Criticii compară „Sirât” cu filme precum „The Road Warrior” sau „The Wages of Fear,” dar și cu animațiile din seria Warner Bros. Road Runner, în care șocurile și surprizele devin, de fapt, o formă de comedie neagră. În ciuda atmosferei sumbre, filmul reușește să creeze, la final, o doză de absurd, menită să te lase cu un sentiment de nihilism nihilist: lumea se răzbună, iar oricum oamenii nu pot schimba destinul.
„Train Dreams”: nostalgic și meditativ
Adaptat după nuvela lui Denis Johnson, „Train Dreams” are rădăcini în nostalgia pământului, a copilăriei și a pierderii. Joel Edgerton, în rolul lui Robert Grainier, își păstrează privirea intensă, ca într-un film mut, în timp ce urmărește comunitățile din vestul Americii. Aflate într-o continuă stare de alertă, personajele trăiesc în umbra destructivă a naturii și a istoriei.
Filmul valorifică muzica și narațiunea pentru a construi un portret poetic și prețios al unei vieți marcate de tragedii. Însă, deși imaginea pădurilor și a peisajelor sunt impresionante, filmul pare să cadă în capcana unui realism dulce-amar, destinată mai mult să aducă nostalgie decât să provoace introspecție profundă.
În ciuda duratei și a ritmului molcom, „Train Dreams” rămâne o reflexie asupra vremurilor trecute, asupra rădăcinilor noastre și asupra relației fragile dintre om și natură.
Pentru cineva care urmărește cu atenție scena cinematografică, aceste filme aduc un mix de durere, uimire și contemplare, fiecare abordând teme sensibile și, uneori, incomode, în felul lor. Între magica și brutalitatea lumii moderne, cinema-ul anului 2025 pare să își păstreze spațiul pentru povești care nu se tem să deschidă rănile cele mai vechi sau cele mai ascunse.
Sursa: Nplusonemag.com
