Invasion punctată de amintiri la 34 de ani distanță: o familie din El Chorrillo
Pe 20 decembrie 1989, în inima cartierului El Chorrillo din Panama City, familia Mendoza-Gómez a trăit o noapte de coșmar, marcată de zgomote infernale și frica necontrolată. La mai bine de 34 de ani de la invazia americană, Ernesto Mendoza și Isidora Gómez evocă amintiri dureroase despre acele clipe critique, când liniștea unei nopți de iarnă a fost tulburată de explozii și focuri de armă.
Brusc, viața lor, care părea monotonă dar sigură, s-a transformat într-un haos total. „Eram acasă, cu copiii, când au început să se audă explozile”, își amintește Ernesto, cu ochii încă plini de temeri revigorate. „Sub instinct, ne-am culcat sub colchón și am încercat să ne protejăm”.
O noapte de teroare
Cartierul El Chorrillo a fost, în acele clipe, un obiectiv al atacului militar american, având în vedere apropierea de sediul Forțelor de Apărare din Panama, condus de Manuel Noriega. În jur de 27.000 de soldați americani au fost desfășurați pentru a-l captura pe dictatorul panamez, acțiune care a dus la distrugerea masivă a zonelor rezidențiale.
„Băteam la ușa destinului nostru, dar soarta ne-a oferit altceva”, spune Jovana Mendoza, fiica din mijloc a cuplului, care atunci avea doar 20 de ani. „M-am trezit fără diplomă de absolvire, fără un oarecare moment de despărțire de colegi. Totul s-a transformat în ruină”.
Dimineața de 20 decembrie a adus liniște, dar nu și siguranță. Mendez-Gómez s-au trezit într-o lume devastată, plină de praf, umbră și tăcere. „Am ieșit din apartament și am văzut doar distrugere, fum și un miros înfricoșător de ardere. Erau oameni peste tot”, continuă Jovana, cu o voce tremurândă.
Ecouri ale unui conflict
Ceea ce s-a întâmplat în acea noapte a fost rezultatul unei tensiuni crescânde între Panama și Statele Unite, culminând cu trimiterea trupelor. Scenariul de fundal era unul complicat: Noriega, un asociat al CIA, devenise un adversar pentru Washington, iar alegerea de a-l îndepărta nu a fost o opțiune binevenită pentru mulți panamezi.
Familia Mendoza nu își dorea un nou regim, dar nici nu dorea o invazie. „Era un viitor incert, dar nu gândeam că schimbările vor veni printr-o forță militară”, adaugă Isidora, reflectând asupra impactului pe termen lung al invaziei.
Azi, la decenii distanță, familia a reușit să își reconstruiască viața, dar amintirile rămân vii. Pe zidurile apartamentului lor, urmele invaziei persistă, iar povestea lor este una dintre milioanele de voci care nu trebuie uitate.
„Istoria nu trebuie să se repete”, subliniază Ernesto, cu o privire țintită spre viitor. „Trebuie să ne amintim, să discutăm și să ne învățăm lecțiile. Inocenții nu ar trebui să sufere pentru greșelile conducătorilor lor”.
Invazia din 1989 a fost un punct de cotitură pentru Panama, dar și pentru multe familii care au trăit aceste evenimente, lăsând cicatrici dureroase și lecții necesare pentru generațiile următoare. Aceasta nu este doar o poveste despre război, ci despre supraviețuire, speranță și dorința de a trăi în pace.
