Săptămâna Mare în satele bănățene îmbină smerenia, rugăciunea și postul, dar Joia Mare rămâne momentul în care sacrul întâlnește practicile profane. În timp ce în biserici preoții pregătesc Sfânta Împărtășanie pentru tot anul, tinerii aprind focuri pe dealuri sau în cimitire, aducând lumină celor plecați, iar femeile vopsesc ouăle, pentru că Vinerea Neagră este o zi de reculegere care însoțește slujba de „Lăudație” a Domnului.
Tradiții de Paște în Banat
Preotul arhidiacon Zaharia Peres din Timișoara spune că Săptămâna Mare începe cu Duminica Floriilor, când bucuria care umple străzile satului face loc calmului și bunei-cuviințe, chiar și în rândul copiilor. „În duminicile din Postul Mare, până la Florii, străzile erau pline de viață, într-un joc ritualic numit „moșii și babele” și care pornea în procesiune prin sat. Obiceiul se mai păstrează în Valea Almăjului”, își amintește acesta. Tineri îmbrăcați în tot felul de costume – polițiști, pompieri, moși și babe – purtau măști din pânză albă, ca să nu fie recunoscuți. „Era un adevărat carnaval.”
Înarmați cu nuiele de salcie tăiate de pe malul râului, aceștia colindau satul în fiecare după-amiază de duminică. „Îi alergau pe cei care le ieșeau în cale, lovind jucăuș băieții și sărutând fetele. Băieții nu scăpau până nu se deghizau și intră în procesiune. Era un obicei frumos”, povestește părintele Zaharia. Își amintește că a făcut și el la fel: „Dacă vedeam că nu scap de la pălmuire, mergeam acasă, mă îmbrăcam în cele mai ciudate veșminte pe care le găseam, mă puneam o mască și ieșeam în stradă. De data asta deveneam frați cu ei”. Seara, grupul se aduna la una dintre casele băieților pentru a povesti și a mânca mere și cartofi copți. „Era multă voioșie”, își amintește acesta.
Aceste procesiuni de carnaval durau până la Duminica Floriilor, când întreg satul mergea la biserică. În ajun, copiii ajutau preotul să pregătească ramurile de salcie, care urmau să fie sfințite și împărțite a doua zi.
Lumina și semnificațiile sfintei săptămâni
În seara de luni, pe dealul unde se afla o cruce, erau aprinse focuri, vestind Săptămâna Mare. Mai târziu, sătenii se adunau la focul bisericii, tineri și bătrâni deopotrivă, împărtășind povești despre Paște și Înviere.
În Joia Mare, lumina căpăta o semnificație simbolică – de la focul de la răsăritul soarelui la mormintele celor adormiți, până la amintirea lui Petru încălzindu-se la foc înainte de a-l renega pe Hristos.
„Seara se pregătea lemn de alun și înainte de ivirea zorilor se aprindea focul în gospodărie”, relatează părintele Zaharia. „Mergeau la cimitir, tămâiau mormintele, rosteau Tatăl Nostru și ofereau pomană pentru morți. Seara, tot satul era în biserică, la slujba celor 12 Evanghelii. Când încetau clopotele, lua locul lor, ritmic, sunetul toacei, până în noaptea Învierii”.
Sâmbătă dimineața, după Liturghia Sfântului Vasile, credincioșii așteaptă liniștiți momentul în care noaptea se transformă în lumina veșnică. Flacăra luată de la preot este dusă acasă și păstrată tot anul, ca ocrotire în furtuni sau greutăți. Strămoșii credeau că în Noaptea Învierii „se deschid comorile ascunse, iar flăcările se jucau peste acele locuri”, așa cum îi spunea bunica părintelui Zaharia.
Omul, spune acesta, s-a născut în lumină, dar a pierdut-o prin neascultarea lui Adam, și a recâștigat-o prin jertfa lui Hristos. „Omul își stinge propria lumină atunci când își pierde speranța în Dumnezeu. Iuda este un exemplu. În Lumina Învierii avem dragostea Tatălui pentru Firea umană, atât de mare încât și-a jertfit Unicul Fiu, pentru mântuirea noastră”.
Citând pe Înaltpreasfințitul Părinte Ioan al Banatului, acesta adaugă: „Cine iubește, suferă. Dragostea și jertfa sunt cele mai bune surori. … Dragostea și suferința sunt două candele în care trebuie să punem mereu untdelemnul faptelor bune. Cine iubește și se jertfește, va primi mare har de la Hristos cel Înviat”.
Dincolo de obiceiuri și tradiții, spune părintele Zaharia, Lumina a însoțit creștinismul de la naștere până la lumina lumânării puse la căpătâiul celor adormiți, iar Strălucirea Învierii a sfâșiat întunericul, transformându-l în a opta zi a Luminii veșnice.
