„Wuthering Heights” reimaginat: o viziune controversată a iubirii și violenței
Emerald Fennell, regizoare cunoscută pentru stilul său provocator, a lansat o nouă adaptare a romanului clasic „Wuthering Heights” de Emily Brontë, transformând povestea tragică a iubirii dintre Heathcliff și Catherine într-o „fantasia” ce își propune să submineze canoanele originale. Cu o estetică ostentativă și un design de producție ce contrazice în mod deschis tonul sumbru al novelului, filmul a stârnit reacții mixte atât din partea criticilor, cât și a publicului.
O viziune diferită asupra personajelor
Fennell a evidențiat că adaptarea ei nu este o copia fidelă a operei originale, ci mai degrabă o încercare de a extrage esența unei povești complexe și de a o face accesibilă unei audiențe contemporane. Totuși, această alegere a venit la pachet cu critici fundamentale. Personajele sale, prezentate ca fiind perfecte și fără vină, sunt departe de complexitatea morală a omologilor lor din roman. Heathcliff și Catherine, în loc să fie descriși ca monstruozități cu pasiuni autodistructive, devin tineri frumoși, victime ale circumstanțelor, abandonându-se unei vieți pline de dramatism superficial.
Criticii au observat că Fennell elimină tensiunea fundamentală a povestirii lui Brontë, în care iubirea obsesivă este însoțită de violență și ruină. „Fennell neutrează monștrii, iar aceasta este singura vină din care Wuthering Heights nu se va mai recupera”, subliniază un critic, evidențiind modul în care regizoarea a transformat perechea iconică într-o versiune plată, aseptică a lor.
Iluzia estetică și absența profunzimii
Un alt aspect controversat al adaptării este designul său vizual extravagant, cu camere decorate în nuanțe de piele și detalii sumbre, care par să accentueze dorința regizoarei de a capta atenția audienței. „Filmului îi lipsește energia necesară pentru a se ridica la nivelul operei originale. E ca și cum am privi doar niște tineri frumoși angajați într-un joc de seducție”, a declarat un critic influent. Această alegere stilistică promite o explorare mai profundă a pasiunii, dar, în realitate, rezultatul este un tablou superficial, lipsit de substanță emoțională.
Ceea ce ar fi trebuit să fie o explorare a iubirii toxice și a pasiunii dezlănțuite devine astfel o narațiune despre niște tineri care, în loc să-și confrunte demonii interiori, se lasă purtați de valurile unei drame convenționale.
Un nou „monstru” în poveste
Cu toate că Nelly Dean, servitoarea lui Catherine, a fost un personaj ambiguu în romanul lui Brontë, Fennell transformă acest personaj într-un antagonist clar. Aceasta a decis să accentueze presiunea pe care Nelly o exercită asupra poveștii, sugerând că toate evenimentele nefaste din viețile personajelor sunt rezultatul acțiunilor ei. Prin această alegere, Fennell deviază de la perspectiva lui Brontë, care a amplificat complexitatea relațiilor umane și a influenței contextului social.
Deși Fennell a intenționat să ofere o reinterpretare a povestii, rezultatul este o simplificare a conflictelor interumane. Edgar Linton, în filmul lui Fennell, o descrie pe Nelly drept „torturătoare”, evidențiind cum perspectivele asupra personajelor se schimbă drastic, ceea ce a stârnit nemulțumirea criticilor.
Acest „Wuthering Heights” reimaginat ridică întrebări esențiale despre responsabilitatea adaptărilor artistice. Fennell a dorit să readucă povestea în contemporaneitate, dar, în loc să se concentreze pe nuanțele complexității și suferinței umane, filmul pare să se concentreze pe estetica sa, lăsându-i pe spectatori cu un gust amar.
Rămâne de văzut dacă Fennell va reuși să își stabilească un loc printre cele mai notabile adaptări ale literaturii clasice sau dacă va fi simțită ca o execrabilă subestimare a operei lui Brontë, care, în ciuda ajutoarelor sale, nu reușește să atingă înălțimile așteptate.
